to top

Golul există pentru ca tu să-l umpli cu propria emoție estetică 5/5 (1)

Realitatea unei încăperi constă în spațiul neocupat dintre pereți și tavan, nu în pereții și tavanul camerei în sine. Utilitatea unui urcior nu constă în forma lui sau în materialul din care este făcut, ci în spațiul gol din interiorul lui, care poate fi umplut cu apă. Golul este atotputernic, pentru că poate conține orice. Numai în gol mișcarea este posibilă. Cel care s-ar putea transforma într-un gol în care ceilalți să intre liber ar fi stăpân pe orice situație, pentru că întregul poate oricând să domine puterea.

Aceste idei se regăsesc și în arta japoneză a autoapărării, conform căreia scopul constă în a epuiza energia adversarului prin non-rezistență, adică gol, păstrându-ți astfel propriile puteri pentru a ieși învingător în lupa finală.

Același principiu este ilustrat și în artă, prin folosirea puterii de sugestie. Când ceva este lăsat neexprimat, privitorului i se oferă ocazia să completeze el însuși ideea: astfel, adevărata capodoperă îți stimulează interesul până ai impresia că tu însuți ești o parte integrantă a operei de artă pe care o admiri. Golul există pentru ca tu să-l umpli cu propria emoție estetică.

O galerie de artă reprezintă un adevărat lăcaș al plăcerii și fanteziei, pentru că este o structură construită să adăpostească un impuls artistic, poetic. Este și lăcaș al golului, deoarece este lipsit de orice decorațuni în afară de obiectele de artă necesare să satisfacă o nevoie estetică de moment. În fine, este și casa asimetriei, pentru că este un loc dedicat adorației imperfectului, plin de elemente lăsate dinadins neterminate pentru a stimula jocul imaginației și pentru bucuria estetică a privitorului.

Accesul în galeria Artmark încă din holul de la intrare cu ornamente bogate și continuând cu frumusetea structurii scăriilor ușor curbate, parcă te duc cu gândul la o călătorie către autocunoaștere, către autodescoperire. Rolul acestui acces este să-l extragă pe vizitator din lumea exterioară dându-i ocazia să guste o senzație nouă, care mai apoi o să-l ajute să se bucure pe deplin de frumusețea decorațiunilor interioare.

Într-un astfel de loc frumusețea poate fi descoperită numai de o persoană antrenată să completeze mental incompletul, pentru a-i da vizitatorului ocazia să le desăvârșească în relație cu sine însuși.

Aici, orice capodoperă de artă este o simfonie, ale cărei corzi sunt simțurile noastre. Corzile secrete ale ființei noastre sunt trezite de atingerea magică a frumosului și vibrează ca răspuns la chemarea lui. Suflet cu suflet comunică; auzim ceea ce nu este rostit, vedem ceea ce nu ni se arată în fața ochilor. Artistul cheamă la viață note despre care noi nu știam că există. Mintea noastră este pânza pe care artistul pune culoare; nuanțele pe care le folosește sunt, propriile noastre simțiri. Așa cum noi existăm grație operei de artă, opera de artă există și ea grație nouă.

Empatia necesară pentru a aprecia o opera de artă de artă trebuie să se bazeze pe capacitatea de a veni unul în întâmpinarea nevoilor celuilalt. Cel care privește trebuie să cultive o atitudine receptivă adaptată mesajului fiecărei opere în parte, așa cum și artistul trebuie să găsească metodele cele mai potrivite ca să-și împărtășească mesajul. Pentru a înțele o capodoperă de artă, trebuie să fii umil, așteptând cu răsuflarea tăiată un semn din partea ei. Pentru cei capabili de empatie, opera de artă este o realitate însufețită, cu care poți lega o prietenie durabilă. Marii artiști sunt nemuritori pentru că iubirile și temerile lor trăiesc în noi înșine mereu. Sufletul,  și nu mâna, omul nu tehnicile lui ne atrag – cu cât chemarea este mai umană, cu atât răspunsul nostru este mai profund.

Grație acestei înțelegeri magice dintre noi înșine și maestru, când citim o poezie sau o povestire ne bucurăm sau ne întristăm odată cu personajele. Operele adevărate emană familiaritate, le simțim aproape de suflet și par că ne întâmpină căldura sufletească a artistului, iar altele ne par reci și distante – platitudini moderne cu un salut formal, departându-se de căldura umană. Adevărul poate fi atins numai prin înțelegerea contrariilor.

În Japonia există un proverb, care spune “că o femeie nu poate iubi un bărbat plin de sine, pentru că în sufletul lui nu există nicio fisură pe care dragostea ei s-o umple.”

Vanitatea în artă este un obstacol la fel de mare în fața empatiei, fie ea de partea artistului sau a privitorului. Cred că nu există nimic mai înălțător decât uniunea sufletelor înrudite prin artă. Din momentul în care iubitorul de artă întălnește capodopera, el își depășește condiția, există și nu există în același timp. Intră în contact cu Infinitul, pentru o clipă, dar nu poate să-și exprime încântarea pentru că ochiul nu știe să vorbească.

Este regretabil că, astăzi, în mare parte, entuziasmul pentru artă nu izvorăște din sentimentele noastre adevărate. În această epocă a democrației, oamenii se agită să obțină ceea ce este la modă, indiferent de gusturile proprii. Își doresc lucruri scumpe, nu rafinate, în vogă, însă nu frumoase.

Distrugând frumosul din viața de zi cu zi, distrugem arta însăși. Ce bine ar fi dacă s-ar ivi și în secolul nostru un vrăjitor misterios, care să cioplească din tulpina societății o harfă ale cărei corzi să vibreze numai la atingerea geniului.

 

Please rate this

Gabriela Puskas

Leave a Comment