Frumusețea, fie că vorbim despre un peisaj, o ‘cascadă de ceață’, despre o sonată de Bach, o pictură Teodor Aman, sau despre o coregrafie semnata Pina Bausch, are un extraordinar efect binefăcător asupra spiritului uman.
Structurile împovorătoare ale psihicului se prăbușesc sub puterea frumuseții și lasă loc unui extaz care nu este altceva decât uitarea de sine. “Eul” nu mai există; a pierdut orice noțiune de timp, de spațiu sau de loc, devenind tot mai mic, concentrat pe un punct din afara lui. Pentru că frumusețea reușește să îl elibereze pe om de el însuși.
Pentru a realiza ce anume este viu în noi înșine este suficient să rememorăm cele mai frumoase clipe ale vieții: momentele în care am avut cele mai strălucite idei, în care am resimțit un calm profund, sau am fost compleșiți de adevărata frmusețe. Momentele în care spiritul nostru se ridică deasupra tumultului cotidian, căutând un gram de frumusețe, departe de vacarmul civilizației chiar dacă suntem în mijlocul unui oraș.
Mometele în care corzile secrete ale ființei noastre sunt trezite de atingerea magică a frumosului și vibrează ca răspuns la chemarea lui. Orice capodoperă este o simfonie ale cărei corzi sunt simțurile noastre.
Suflet cu sufet comunică; auzim ceea ne nu este rostit, vedem ceea ce nu ni se arată în fața ochilor. Maestrul cheamă la viață note despre care noi nu știam că există în sufletul nostru. Mintea noastră este pânza pe care artistul pune culoare; nuanțele pe care le folosește sunt propriile noastre simțiri.
Empatia necesară pentru a aprecia frumusetțea sau o capodoperă trebuie să se bazeze pe capacitatea de a veni unul în întâmpinarea nevoilor celuilalt, cu propria emoție estetică. Cel care privește trebuie să cultive o atitudine de receptivitate adaptată mesajului fiecărei opere în parte, așa cum artistul trebuie să găsească metodele cele mai potrivite ca să-și împărtășească mesajul. Pentru a înțelege o capodoperă trebuie să fi umil așteptând un semn din partea ei, cu răsuflarea tăiată. Pentru a descoperi aceea stare de fericire radioasă, o pace profundă, sentimentul de a fi conectat la ceva imens și indestructibil, care care, aproape paradoxal, reprezintă sinele nostru esențial, micul infint din noi de o frumusețe pură.