Este generabil valabil și cunoscut faptul că mulți oameni au nevoie de o practică spirituală susținută care să îi ajute să depășească limitele eului. De-a lungul secolelor religiile au dezvoltat numeroase metode pentru a grăbi și a călăuzi evoluția spirituală. În zilele noastre auzim tot mai mult despre yoga, în diverse feluri. Eu cred că procesul psihofiziologic al evoluției spirituale pe care îl parcurge omul, este unul universal. Ceea ce diferă atât de mult în timp și spațiu, este interpretarea umană a acestui proces. În momentul în care decidem practicarea unui sistem de meditație este important să reflectăm și apoi să definim clar rezultatul pe care dorim să îl obținem prin meditație, țelul spre care tindem, dincolo de faptul că yoga este o activitate și o tehnică „la modă„.
Yoga înseamnă mult mai mult decât exerciții fizice, recitarea de mantre, miros de tămâie, lumânări, etc. Ea este un sistem de dezvoltare spirituală, contemplare interioară, o călătorie personală care presupune mai multe stadii, reprezentate într-o anumită formă specifică în toate sistemele de dezvoltare spirituală: budist, hindus, creștin, taoist, șintoist, cabalic, șamanic, etc. Cele 8 stadii ale practicii yoga sunt:
- reguli de abstinență (Yama)
- reguli morale (Niyama)
- posturi și exerciții fizice (Asana)
- controlul respirației (Pranayama)
- introspecția (Pratyahara)
- concentrarea (Dharana)
- meditația (Dyana)
- uniunea (Samadhi)
Yama și Niyama
Primele două stadii recomandă autocontrolul; ele ajută ființa umană să se elibereze de sub dominația dorințelor egocentrice. Cele două funcționează împreună și îl ajută pe căutătorul spiritual să-și controleze gândurile și acțiunile negative. Ambele se regăsesc într-o anumită formă în toate sistemele religioase, așa cum sunt cele 10 porunci care formează baza eticii creștine și care și care ne spun ce să facem/să nu facem. Din punct de vedere karmic, încercarea de a ne abține de la acțiuni distructive și de a duce o viață pozitivă reprezintă modul logic de a trăi; în mod inerent suntem responsabili pentru toate acțiunile pe care le facem. O acțiune negativă nu dispare pur și simplu; ea dă naștere unor repercursiuni, urmând legea cauzei și efectului. Fără un nivel primar de autocontrol și echilibru, este dificil să menții gradul de efort necesar pentru a trezi alte stări de conștiință.
Asana
Asana, face referire la posturile și exercițiile fizice numite în general yoga: când corpul se concentrează într-o singură postură, mintea poate fi orientată către sfera conștiinței. Un aspect important al acestor exerciții este că ele acționează pentru a menține o coloană vertebrală dreaptă și pentru a echilibra circulația energiei ki în corp.
Din punct de vedere psihologic, anxietatea blocată în corp sub forma tensiunii fizice este o pierdere de energie și ne împiedică să ne concentrăm. Exercițiile de yoga ne ajută să ne detensionăm. Când toate organele corpului sunt relaxate și nu se realizează nici un efort pentru a le susține, impulsurile nervoase, sistemul circulator și energia ki pot să se deplaseze liber. Când conștiința activă nu mai trebuie să controleze procesele fizice, ne putem relaxa în profunzime. Toate asanele din yoga au rolul de a purifica circulața în corp prin eliberarea blocajelor energetice din anumite zone.
Pranayama
O învățătură yoga spune că dacă mintea se mișcă, se mișcă și inima și respirația. Când suntem nervoși sau emoționați, respirația se accelerează; când dormim, respirația se încetinește. Încetinind în mod conștient respirația și făcând-o ritmică, astfel încât conștiința să nu mai fie perturbată de ea, putem obține o stare de liniște și calm. Respirația abdominală calmează deopotrivă corpul și mintea, ajutând mintea să se concetreze în interior, asupra ei înseși. Împreună cu asanele, ea îmbunătățește circulația energiei ki prin meridiane. În felul acesta se purifică și se echilibrează corpul și mintea, depotrivă în dimensiunea fizică și în dimensiunea astrală. Diferiți practicieni ai meditației creștine menționează de asemenea o tehnică echivalentă practicilor pranayama – de pildă, în cartea “Metoda sfintei rugăciuni și a atenției” Simeon Teologul (cca. 1250 DHr).
Pratyahara
Tradiția indiană aseamănă deseori inteligența senzorială cu o maimuță sălbatică. Așa cum maimuța sare dintr-un copac în altul, țipând și scoțând tot felul de sunete, mintea obișnuită este supusă unei avalanșe de stimuli senzoriali din exterior și unei explozii de amintiri, emoții și imagini care vin din subconștient. Un pas important în încercarea de atinge alte niveluri de conștiință este să liniștim mintea și unificăm această conștiință fragmentată. Practica meditației sau a controlului mental seamană cu antrenamentul menit să antreneze un mușchi. Yoghnii pot rămâne astfel zile întregi. Dintotdeauna misticii se izolează de lumea obișnuită, se retrag în peșteri, mănăstiri sau rătăcesc prin munți, deșert. Însă astfel de măsuri extreme nu sunt necesare. Omul modern al zilelor noastre, își poate însuși tehnici simple pentru relaxare și „antrenarea capacității de concentrare și meditație„. Este suficient să ai un loc curat și liniștit unde să nu te deranjeze nimeni, și poți să te concentrezi într-o “lucrare lăuntrică”. Numai răbdarea și perseverența pot da rezultate. Dacă înveți tehnici yoga, stai în cap, îți controlezi respirația, meditezi, toate acestea te vor face mai sănătos din punct de vedere fizic și pot chiar să vindece anumite dereglări emoționale. Însă atâta vreme cât sunt realizate de eul care își face iluzii, aceste acțiuni sunt înrădăcinate în dorință materială și atașament. Chiar și atunci când metizei, dacă vei continua să te agăți de eul care realizează concentrarea, nu te poți aștepta să evoluezi spiritual. Urmează stadiul practicii spirituale care este realizată cu scopul de a transcede atașamentul și de a dizolva karma => Dharana.
Dharana
Tradițiile filozofice și spirituale ale Orientului recunosc de mii de ani existența ‘subconștientului individual” – conform căreia mintea obișnuită, dependentă de simțuri are două părți – una de care suntem în mod activ conștienți și una de care nu suntem conștienți. Nu numai că tradițiile orientale (în special budismul și hinduismul) recunosc existența subconștientului individual, dar au înțeles întotdeauna imensa lui complexitate, profunzime și putere – puterea de a ne influența gândurile și acțiunile. Instrumentele concentrării și meditației sunt folosite pentru a sparge cochilia creată de simțuri și dorințe care ne împiedecă să ne implicăm în realitate într-un mod mai autentic. Concentrarea este actul prin care fixăm atenția asupra unei surse de stimulare. Sfântul indian Patanjali (în cartea Yoga Sutra, sec. V – lea d. Hr.) o definește ca fiind ‘fixarea gândului într-un singur punct”. Punctul ales este obiectul cu care practicantul meditației urmărește să se unească. În tehnica meditației Heartfluness de pildă, obiectul meditației este „lumina divină din inimă”. Când practicantul meditației alege să se concentreze într-un singur punct și rămâne ferm ancorat în acel punct, conștiința este forțată să se oprească din permanenta ei agitație. Întrucât această funcție împiedecă intruziunea directă a subconștientului, de îndată ce sfera conștientului se liniștește, conținutul energetic al subconștientului inundă conștientul. Ceea ce îi permite individului să devină conștient de subconștientul său adesea numit “observator” sau “martor conștiință”. Este vorba de abilitatea de a urmări fluxul propriului subconștient fără să te implici în drama => adică abilitatea de a te disocia. Observatorul devine din ce în ce mai capabil să urmărească în liniște fluxul care pătrunde în sfera liniștită a conștientului.
Când meditatorul își amintește de țelul asumat, el reîncepe să-și direcționeze atenția către obiectul concentrării și lasă conținutul subconștientului să treacă pe lângă el, ignorându-l complet. Acest proces se repetă încontinuu, până când individul reușește să controleze procesul concentrării. Pe măsură ce conținutul subconștientului este eliberat, el își pierde energia reprimată. Atunci mintea se liniștește cu adevărat. Această liniște este însoțită de un sentiment profund de pace și e o dovadă că practicantul a intrat în stadiul inițial al meditației, o continuare extransezorială spontană a concentrării care nu necesită tehnici noi.
În stadiile primare ale concentrării este dificil să devii una cu obiectul meditației, din cauză că ești distras de gânduri și emoții, prin practică repetată însă și o disciplină personală, vei reuși să te contopești cu obiectul meditației pentru intervale scurte de timp. A deveni una cu obiectul meditației în dimensiunea astrală, chiar și pentru câteva momente, înseamnă o negare a eului fizic care este în opoziție cu obiectul astral.
Primele șapte stadii ale procesului de yoga purifică mai întăi ansamblul fizic minte – corp și apoi ansamblul astral minte -corp. Pe măsură ce eul astral se purifică, individul obține controlul asupra emoțiilor, dorințelor și imaginației. Pe măsură ce eul astral se curăță, emoțiile și dorința fizică poate fi controlată, în loc să-l controleze dorința pe el. Controlând aceste abilități, dorințe și emoții, practicantul meditației își pierde încet atașamentul față de ele.
Samadhi
Conștiința, acum concentrată și calmă, încearcă printr-o atenție continuă și activă să comunice direct cu obiectul meditației. În acest stadiu al meditației, individul înțelege că obiectul poate fi cunoscut direct, însă tot mai există o remanență a eului, o separare între subiect și obiect. Este ca și cum cochilia care înconjoară individul, carcasa eului, s-ar fi perforat și prin aceste orificii individul este capabil să fuzioneze cu obiectul și să îl experimenteze direct. Cu cât această stare este menținută mai mult timp, cu atât orificiile se lărgesc, până când, în cele din urmă, carcasa se dizolvă și conștiința subiectivă se topește cu total cu obiectul. Există mai multe gradații ale Samadhi, ipostaze ale uniunii, dar în care persistă încă iluzii subtile ale eului ca fiind distinct de obiect. Starea finală se numește “asamprajnata samadhi”, despre care Mircea Eliade pomenește în scrierile sale privind restabilirea „non-dualității inițiale” si recuperarea “unității”. Pe măsură ce practicantul meditației continuă să-și curețe eul cauzal, are loc negarea eului în dimensiunea cauzală, ceea ce conduce către eliberarea finală în dimensiunea “conștiinței pure”. Aceasta este realizarea supremă a ființei umane. O persoană care și-a purificat planurile fizic și astral e asemeni unui pahar care a fost cânva umplut cu apă murdară și acum este plin cu apă curată sau asemeni unui pahar care a fost cândva plin cu apă, dar acum este gol. Paharul continuă să existe. Cochilia care înconjoară eul, deși fragilă, există în continuare. Este imposibil să treci dincolo de această cochilie a eului prin forțe proprii; trebuie să te bazezi pe puterea superioară a dimensiunilor mai înalte. Pentru aceasta este necesar să recunoști puterea superioară și să te lași cu totul în voia ei, să crezi cu toată ființa ta. Întrucât oamenii țin mult la eul lor, renunțarea la cest eu este o experiență înspăimântătoare. În momentul renunțării, întreaga ființă a individului se unește cu manifestarea superioară a realității cu care se află în legătură în acel punct al dezvoltării sale. Această abandonare, când încetezi să te bazezi pr propriile puteri și accepți să depinzi de altcineva, este deseori experimentată ca o stare de rugăciune. O rugăciune adevărată, nu genul de rugăciune pe care o faci din interes, ca să ți se rezolve problemele. Prin urmare, atingerea samadhi nu prespune finalul călătoriei de dezvoltare spirituală, munca persoanlă continuă cu practicarea abandonării – un proces dialectic care se repetă de mai multe ori în procesul evoluției spirituale. Totuși atingerea samadhi în această viață terestră, este un mare pas înainte spre creșterea conștiinței individuale și colective.
„Mulțumiți-vă să lăsați apele să se liniștească și soarele și luna să se reflecte la suprafața ființei voastre”. – Poet sufit RUMI
